„Călătoria în timp este des invocată în filme dar e păcat că știința nu se potrivește cu ficțiunea”, afirmă Quentin Cooper.
Filmul „Predestination” lansat în Marea Britanie în această săptămână, este ultimul dintr-un șir lung de producții cinematografice care au drept subiect călătoria în timp. De la apariția francizelor „ Înapoi în viitor” și „Terminator” cu 30 de ani în urmă, au fost produse mai mult de o sută de filme care înfățișează în diferite moduri conceptul de călătorie în timp. Din nefericire, toate aceste producții au prea puține lucruri în comun cu faptele științifice.
Ca multe dintre ele, „Predestination” deformează după buna voia a producătorului, regizorului și a scenaristului adevărurile științifice: Ethan Hawke joacă rolul unui agent care călătorește în trecut, în scopul de a preveni comiterea unor crime. Din punct de vedere cronologic, această intrigă este ilogică (dacă cineva s-ar juca cu timpul, într-o fracțiune de secundă ar fi condamnat, predestinat să renunțe la știință și s-ar vedea nevoit să invoce nebunia temporală). Lucrurile pot deveni în scurt timp uluitoare. Reflectați asupra următorului aspect: dacă cineva ar construi o mașină a timpului , ce ar opri persoana respectivă să se întoarcă în timp doar cu un minut în urmă și s-o distrugă, înainte de a o folosi pentru întâia oară? Ceea ce ar însemna că mașinăria nu a fost folosită, deci cum a ajuns să fie distrusă? Universul, în măsura în care-l înțelegem în prezent, are niște reguli bine definite și faptul că toate marile legi ale fizicii sunt ignorate împiedică o prezentare mai apropiată de adevărurile teoretice ale călătoriei în timp și facilitează apariția paradoxurilor.
Una dintre regulile fundamentale care stau nu numai la baza fizicii ci și a existenței, este legea cauzei și a efectului, întotdeauna luate în această ordine. Schimbând trecutul, regula ar fi încălcată. Spre exemplu, acțiunile unui individ în trecut, vor afecta acțiunile care l-au determinat să se întoarcă în timp, deci putem presupune că dacă v-ați propune sa vă întoarceți în timp, în scopul de a-l ucide pe Hitler și ați reuși, acesta n-ar mai apuca să stârnească cel de-al doilea război mondial, motivul care va determinat să realizați acțiunea.
Din nefericire, argumentele nu-i împiedică pe producătorii de filme să experimenteze consecințele aruncării cu de-a sila unui individ în istorie. Pentru Hollywwod, aplauzele și efectele speciale cântăresc mai mult decât legea cauzei și efectului și conceptul de călătorie în timp nu face decât să ofere producătorilor oportunități nelimitate de a depași limitele imaginației și a-și îmbunătăți tehnica CGI. Până acum drept mașini ale timpului am avut pe marile ecrane o gheretă de poliție în „Dr. Who”, o cabină telefonică în „Bill & Ted’s Excellent Adventure” („Tropaind prin istorie”), o mașină sport în „ Back to the Future („Inapoi în viitor”) și o bilă imensă de energie în „Terminator”.
Găurile de vierme prin care putem călători în timp
Spre deosebire de alte teme ale genului science-fiction, cum ar fi roboți mai deștepți decât oamenii, călătoriile interstelare, întâlniri cu extratereștrii, care sunt cumva situate pe o scară teoretică posibilă, călătoria în trecut este imposibilă din toate punctele de vedere științifice.
Cu toate acestea ne izbim de existența găurilor de vierme care s-ar părea că ne pot transporta în timp și spațiu.
Stephen Hawking este unul dintre mult respectații oameni de știință care susțin în prezent că Universul este străbătut de găuri de vierme (scurtături eficiente în timp și spațiu). Teoria, în întregime compatibilă cu cea a relativității a lui Einstein și cu alte idei la modă privind natura realității, dă curs posibilității nu numai călătoriei în timp ( în sensul în care presupunem că intrăm într-o gaură de vierme și că ieșim prin capătul ei cu zile, ani și chiar secole în trecut) ci și conexiunii unor părți îndepărtate ale cosmosului, făcând posibilă chiar și călătoria cu o viteză mai mare decât cea a luminii. Nu e de mirare că ideea existenței unei găuri de vierme a fost împrumutată de o multitudine de producții care se autointitulează sci-fi ( Star Trek, Stargate, The Avenger, Interstellar, etc).
Trebuie să tragem în schimb un semnal de alarmă: înainte să vă apucați să construiți nave spațiale și să vă îndreptați spre cea mai apropiată gaură de vierme, nu uitați un lucru: găurile de vierme pot fi reale și pot fi o punte între timp și spațiu dar existența unei găuri de vierme nu este același lucru cu existența uneia pe care o puteți folosi. Profesorul Hawking, care admite că este „obsedat de timp” și își dorește să creadă că astfel de călătorii s-ar putea materializa, subliniază că existența găurilor de vierme ar fi teoretic posibilă doar în „spumă cuantică” și dimensiunile acestora ar fi mai mici chiar decât cele ale unui singur atom. În nici un caz nu putem face o navă să încapă într-o astfel de gaură de vierme, la fel cum nu-i putem strecura înăuntru nici pe Arnold Schwarzenegger sau Michael J. Fox.
Sunt și savanți care consideră că mai există speranța. Cu noțiuni de fizică teoretică, tehnologie și timp suficiente, ei susțin că s-ar putea capta unele dintre aceste găuri de vierme infinit de mici și dimensiunea lor ar putea mărită de miliarde de ori, astfel încât să putem călători oriunde. Totul este colosal de speculativ în acest moment dar chiar dacă presupunem că într-un viitor s-ar construi o gaură de vierme funcțională și s-ar evita în mod deliberat toate interferențele cu trecutul, tot ne-am izbi de un alt paradox prohibitiv.
Feriți-vă de efectul fluturelui!
Foarte frumos ilustrat în scurta poveste clasică de la începutul anilor 1950 a lui Ray Bradbury, „A sound of Thunder”, în care călătorii în timp ajung într-o perioadă preistorică a Pământului și merg pe o alee suspendată în aer pentru a evita orice fel de contact cu trecutul. Când se întorc în timpul lor, aceștia constată că tot felul de lucruri sunt diferite, de la pronunția cuvintelor până la rezultatul alegerilor, trăgând drastica concluzie că au creat fără nici o intenție o realitate alternativă. Povestea lui Bradbury este prima care întruchipează „Efectul Fluturelui”, de multe ori invocat în teoria haosului: ideea că o schimbare mică din prezent poate duce la shimbari mari și adesea imprevizibile în viitor. Și ăsta este adevăratul obstacol al călătoriilor în trecut. Probabilitatea ca cineva să reușească să combată acest efect este 0, deoarece orice schimbare, oricât de mică și insignifiantă ar părea ar putea culmina cu rescrierea realității.
Din nou, trebuie să menționăm că există unele persoane care sunt în căutarea unor modalități de a ocoli aceste restricții: există tot felul de teorii care implică configurații de găuri de vierme multiple, binecunoscuta teorie „closed timelike curves” (CTC), precum și alte alternative elaborate. Din păcate, pentru cei cărora le place ca filmele sci-fi pe care le vizionează să fie totuși ancorate în realitate și care se întreabă de ce toate aceste probleme și paradoxuri de neînvins apar pe marile ecrane avem doar un singur răspuns: pur și simplu există. Oricât de mult ne place ideea de a schimba trecutul și a ne repara greșelile, se pare că este imposibil.
Cu toate acestea, călătoria în viitor nu este neapărat imposibilă. De fapt, există persoane care au călătorit deja în viitor. După multe calculte, s-a stabilit că Serghei Krikalev, un astronaut, deși probabil acum este cunoscut drept „chrononaut”, datorită faptului că a petrecut mult timp în spațiu, a călătorit practic în viitor cu a 1/200 parte dintr-o secundă.
Nu înseamnă mult dar e suficient ca să ne facem o idee. Totul se reduce la dilatarea timpului, prezisă de teoria relativității a lui Einstein dar pe care o putem calcula. În principiu, cu cât cineva merge mai repede (și Serghei a petrecut peste doi ani pe Stația Spațială Internațională MIR deplasându-se la peste 17.000 mph), cu atât mai încet trece timpul în raport cu cel de pe Pământ. Este puțin mai complicat de atât, căci gravitația este și ea implicată dar Serghei a îmbătrânit într-un mod nesemnificativ mai puțin decât dacă nu ar fi fost în spațiu.
Cu cât crește viteza de deplasare, efectele vor deveni mai pronunțate: dacă „chrononautul” nostru, Krikalev și-ar fi petrecut acești doi ani călătorind prin spațiu, la o viteză puțin sub cea a luminii (aproape de 40.000 de ori mai repede decât cea la care a orbitat Stația Spațială), la întoarcere ar fi constatat că pe Pământ au trecut două secole sau chiar mai mult.
Asta înseamnă o călătorie în timp adecvată. Desigur, ar putea fi imposibil să atingem asemenea viteze și în mod clar o astfel de călătorie ar fi unidirecțională dar spre deosebire de a plonja în istorie, știm că e posibilă. Așa că, în timp ce producțiile cinematografice ce înfățișează călătorii în trecut sunt fantezie pură, cele în care oamenii ajung cumva în viitor au înglobat și o fărâmă de știință în rândul ficțiunii. Păcat doar că sunt atât de puține.
Cele două versiuni ale cărții „The Time Machine” scrisă de HG Wells, trilogia „Back to the Future” și „Planet of the Apes” fac parte din categoria filmelor care implică călătoriile în viitor.
Singura producție care a încercat să descrie realitățile unei călătorii în timp este Interstellar. Într-o poveste bazată pe dilatarea timpului și pe experiența „Rip Van Winkle”, astronauții se reîntorc doar pentru a întâlni în decenii defazate oamenii pe care i-au lăsat în urmă.
Probabil este un pas înainte și pe viitor vom vedea și alte filme ale genului care să fie mai apropiate de adevărurile științifice, deși mă îndoiesc.
