„Suntem singuri în Univers?” e întrebarea care macină omenirea de milenii şi care a dat naştere multor producţii SF de succese răsunătoare. Avem motive serioase să credem că astfel de producţii vor deveni oarecum realitate în viitorul apropiat, astronomii fiind încrezători în privinţa şanselor umanităţii de a descoperi planete extrem de similare Terrei, care îndeplinesc condiţiile necesare pentru a găzdui viaţă.
Oamenii au explorat tot mai mult planetele din Sistemul nostru Solar şi sunt cunoscute de multă vreme câteva noţiuni despre fiecare, cum ar fi cele ce ţin de structură, atmosferă sau de modul de a orbita.
Deşi unele dintre planetele din jurul Soarelui au fost descoperite încă din Antichitate, precum cele „vecine” cu noi, Venus şi Marte, astronomii nu erau siguri până acum 20 de ani de existenţa planetelor din afara Sistemului nostru Solar. Între timp, tehnologia a făcut progrese uriaşe şi până în prezent telescopul spaţial Kepler a dovedit existenţa a 1000 de planete, în urma monitorizării a peste 100 de mii de stele din Galaxie, ceea ce înseamnă un număr infim comparativ cu numărul total de stele prezente în Calea Lactee, estimat undeva în jurul a câtorva sute de miliarde.
Identificarea prin telescop a unei planete care orbitează în jurul unei stele reprezintă o misiune mult mai dificilă decât identificarea acelei stele. Acest lucru se întâmplă din cauză că, privind către un sistem solar, prioritate în câmpul vizual o va avea lumina puternică emisă de stea, care prin intensitatea sa va face aproape imposibilă detectarea planetelor din jur, dacă acestea există. O planetă îndepărtată poate fi detectată prin telescop numai când va fi poziţionată în faţa stelei în jurul căreia orbitează, în funcţie de cum e privită de către observator, acest scenariu fiind posibil în proporţie de sub 1%! Prin captarea unui tranzit de acest fel, astronomii vor şti perioada orbitală, raza şi uneori masa planetei în cauză. Având raza şi masa, astronomii vor putea calcula densitatea acelui corp ceresc şi a putea stabili dacă este un corp solid de genul Pământului sau o planetă de gaz precum Jupiter sau Saturn. Un alt impediment major în calea acestei realizări este reprezentat de faptul că tranzitul multor planete prin faţa stelei lor este greu de detectat de telescopul Kepler din cauză că lumina emisă de stea este prea puternică sau planeta respectiva este prea mica.
Bill Borucki, liderul investigator al misiunii spaţiale cu care este însărcinat telescopul Kepler, ne declară că e sigur de faptul că majoritatea stelelor au planete care orbitează în jurul lor, că planetele de mărimea Pământului reprezintă ceva obişnuit şi că o bună parte din ele se află în zona „locuibilă” a respectivelor sisteme solare, adică în zona în care temperatura favorizează existenţa vieţii. Borucki merge mai departe spunând că se estimează a exista în Universul observabil nu mai puţin de un miliard de planete de mărimea Terrei, acest fapt concluzionându-se după ce s-au analizat „cifrele” unor corpuri cereşti din Galaxie: 100 de miliarde de stele, 10% din ele având planete de mărimea Terrei, 10% dintre stele fiind de mărime mijlocie, adică foarte similară Soarelui nostru. Unde mai punem faptul că Universul observabil cuprinde nu una, ci miliarde de alte galaxii neexplorate!
În timpul vastei lor explorări cosmice cu ajutorul telescoapelor spaţiale, astronomii au întâlnit locuri din Galaxie mai mult decât bizare: planete alcătuite doar din lavă sau din apă, planete care orbitează în jurul a două stele simultan sau planete singuratice care nu orbitează în jurul niciunei stele sunt doar câteva dintre situaţiile care i-au şocat pe astronomi. Printre acestea, au fost găsite şi planete nici prea fierbinţi dar nici prea reci, care sunt solide şi orbitează în jurul unor stele foarte similare Soarelui, în zona locuibilă – ele pot fi „noile Pământuri”.
Problema e că planetele găsite şi percepute drept corespunzătoare pentru a găzdui viaţă, nu sunt neaparat şi gazdele vreunei forme de viaţă – bacteriană sau complexă. Tehnologia actuală încă nu dispune de posibilitatea de a analiza în amănunt astfel de planete, dar se speră de către comunitatea ştiinţifică că în următorii câţiva zeci de ani cel mult, umanitatea să poată beneficia de telescoape mult mai puternice, capabile să pătrundă direct în atmosferele unor planete aflate la mulţi ani-lumină distanţă şi nu doar să poată detecta fluxul şi refluxul luminii emise de stelele care le găzduiesc. Dacă astfel de telescoape se vor inventa, putem spune că umanitatea a dat de o adevarată mină de aur.
Nici planeta noastră nu a gaăduit dintotdeauna forme de viaţă, deşi se află în zona locuibilă a Sistemului Solar. În urmă cu 4 miliarde de ani, Terra era o adevarată imagine a infernului: suprafatţa sa era plină de vulcani activi şi bombardată frecvent cu asteroizi şi comete, neexistând vreo urmă de oxigen. Cantităţi semnificative de oxigen au fost produse de către cianobacterii, ceea ce a favorizat apariţia vieţii – mai întâi cea de tip bacteriană şi până la forme de viaţă complexe. Există două teorii demne de luat în calcul care explică aparitia vieţii pe Pământ: teoria aşa-numitei „supe primordiale” şi cea a panspermiei, aceasta din urmă susţinând că amino-acizii, care reprezintă piatra de temelie a vieţii, au fost aduşi din Cosmos de către comete şi meteoriţi.
Cu alte cuvinte, e nevoie de foarte mulţi ani de evoluţie ca viaţa să se poată dezvolta pe o planetă aflată în zona locuibilă din sistemul său solar.
Pentru proiectarea şi punerea în funcţiune a telescopului spaţial Kepler, marele astronom Borucki a avut nevoie de două decenii, iniţial lovindu-se de refuzul celor de la NASA.
Dacă se va găsi măcar „un nou Pământ” de către astronomi, asta nu înseamnă că pe acea planetă putem întâlni neaparat creaturi mici şi verzi precum în benzile desenate, ci mai degrabă viaţă bacteriană. Chiar şi în cazul ultimului scenariu, ar însemna un progres uriaş care ar contribui şi la alte descoperiri ştiinţifice şi ar înlătura fanatismul religios care a provocat atât de multe pagube omenirii de-a lungul istoriei sale.
