Din cele mai vechi timpuri, americanii au sărbătorit triumful programului spațiul organizând expoziții cu resturile rămase din programele spațiale. NASA a organizat o expoziție permanentă în scopul de a-și reaminti unele dintre eșecurile cele mai dureroase și de a aduce un omagiu bărbaților și femeilor care au plătit prețul suprem pentru avansarea cunoștințele noastre în știință și spațiu. Noua expoziție de la Kennedy Space Center onorează navetele Challenger și Columbia și include în premieră resturile recuperate din ambele misiuni.
Dezastrul navetei Challenger a avut loc pe 28 ianuarie iar lansarea navetei a putut fi urmărită în direct. După dezastru, Președintele Roland Reagan a declarat într-un discurs: „Nu-i vom uita niciodată, nu vom uita ultima clipă când i-am văzut, în această dimineață, pregătindu-se de călătorie și luându-și rămas bun, apoi trecând peste hotarele Pământului și atingând chipul lui Dumnezeu”. Ancheta ulterioară a dezvăluit că motivul eșecului a fost de fapt ceea ce se numește „normalizarea abaterii”- practic, au fost admise mici abateri de la actele normative oficiale, din moment ce în urma acestor schimbări nu s-au înregistrat probleme. Aceste abateri mici au devenit mai mari în timp, culminând cu aprobarea lansării, cu toate obiecțiile inginerilor. În scenariul Challenger, decizia lansării navetei după ce aceasta a stat toată noaptea în temperaturi de sub 0 grade, nu a fost confirmată de date; inginerii care au construit sistemul O-ring pentru navetă au cerut amânarea lansării, dar nu au fost luați în seamă.
O-ringurile întărite au fost vaporizate în câteva secunde, în timpul aprinderii dar oxizii de aluminiu din combustibilul solid ars au sigilat temporar breșa și au permis navetei să-și continuie decolarea. Din păcate, 37 secunde mai târziu, Challenger a fost distrusă datorită forțelor aerodinamice. Se crede că dacă forța de frecare n-ar fi rupt sigiliul de oxid de aluminiu, care a înlocuit O-ring-ul vaporizat, naveta ar fi putut ajunge pe orbită.
Un fragment din naveta Challenger
Povestea navetei Columbia este complet diferită dar a avut același rezultat. Posibilitatea aprinderii unui O-ring a fost cunoscută, la fel și riscul desprinderii izolației. Ca și în cazul Challenger, NASA a lăsat deoparte aceste aspecte. S- au efectuat teste în timp ce Columbia era pe orbită pentru a determina dacă impactul a produs avarii plăcilor navetei, concluzionând că ar trebui să fie posibil ca aceasta să aterizeze în siguranță.
Misiunea Columbia a fost una reprezentativă deoarece a lăsat în urmă cele mai chinuitoare semne de întrebare din întreaga istorie a programului spațial. Naveta Atlantis era deja în curs de pregătire în momentul în care Columbia s-a lansat pe orbită. În teorie, ar fi fost posibil să se accelereze programul de pregătire a lansării celei de-a doua navete, încadrând-o în perioada de 30 de zile, perioadă în care Columbia și-ar fi putut menține orbita, având la bord provizii suficiente.
Pe site-ul Ars Technica se regăsește un scenariu al acestor posibile evenimente, cu precizarea că ar fi fost necesar să se lucreze 21 de zile fără întrerupere, zi și noapte, pentru a avea șansa de a pregăti naveta Atlantis pentru lansare. Practic, nu ar fi existat timp pentru instruirea echipajului și verificarea fiecărui parametru, de la testele pentru scurgerea de combustibil până la evaluarea învelișului izolator, totul ar fi trebuit să meargă perfect din prima. Cooperarea cu Mama Natura ar fi fost de asemenea un factor esențial.
În cele din urmă, NASA a decis că avaria aripii navetei Columbia nu a fost suficient de gravă pentru a compromite re-intrarea în atmosferă. Zona nu a fost explorată cu EVA sau cu ajutorul laserelor terestre și echipajul nu a fost informat cu privire la seriozitatea avariei. În acest caz, cadrele superioare de la conducerea NASA au decis că nu se mai putea face nimic, chiar dacă au stabilit că avariile erau însemnate, planul de redresare Atlantis, despre care am vorbit mai sus fiind elaborat mult prea târziu.
Fragment aparținând navetei Columbia
Costurile umane
Toate încercările de a transforma lucruri imposibile în banalități sunt demne de aplauze. Câteodată, aceste eforturi au și un preț și o defecțiune mecanică poate fi fatală. Ca și instituție, NASA are multe motive să se mândrească dar are și mai multe de învățat din eșecurile sale.
Astronauții care au murit în timpul misiunilor Columbia și Challenger și- au dat viața în numele științei și al explorării dar nu ar fi trebuit să moară. Ei au murit pentru că alți oameni au evaluat greșit riscurile și au construit sisteme fără particularități care să permită evacuarea echipajului în condiții de siguranță. Au murit din cauza binecunoscutelor defecte de proiectare și practicilor instituționale care au permis abateri de la normele de securitate stabilite, pe motiv că nimic rău s-a întâmplat înainte și, prin urmare, nimic rău nu se va întâmpla în viitor. Cunoșteau riscurile, și-au încercat șansa dar încă le datorăm multe. Rămânem în schimb cu speranța că această expoziție va ajuta generațiile viitoare să-și amintească și să evite greșelile făcute.
